La ce te gândești?/ Eu? La nimic!

Te-ai obișnuit să joci teatru, „uby”. Atât de mult… și-atât de-al naibii de bine, încât mai că te-aș crede și eu dacă nu mi-ar urla amintirile-n timpane despre piesa ieftină în care ești, din păcate, doar actor… pentru că regizor nu ai curaj să fii.

Îmi „scoate ochii” social media, zilnic, cu zeci de zâmbete colorate strident și fake, iar eu am învățat, de-a lungul timpului, să și disting iluzia de planul real.

Vezi tu, oamenii chiar depun eforturi să construiască aparențe și să îngroape esențe. Străini în viețile lor, simple măști, dar pozând în prototipul fericirii. E mai ușor să pari decât să devii cu adevărat ceea ce vrei să fii. Și-atunci ce face ființa umană? Îmbrățișează lașitatea și se ascunde în spatele paravanului frumos vopsit. Ce uită omul în contextul ăsta? Ce ai uitat și tu. Că aparențele fix asta sunt: un paravan fără fundație, care riscă să se răstoarne la prima rafală de vânt.

Și când, într-un final, își simte aparența la care a muncit cu spor amenințată, crezi tu că se trezește? Nu, pentru că se instaurează frica. Și, sub imperiul fricii de a-și pierde validările, ajunge să-și susțină aparențele cu efort dublu, în timp ce calcă pe esență să rămână îngropată. Mmmm… și face asta fără să știe vreun moment câtă putere are esența în ea. Tace, omul o îngroapă, încearcă zdrobită să iasă la suprafață, să demonteze stratul fals, să ajungă din nou în conștiință, iar se calcă pe ea… Asta până într-o zi, până într-o secundă fatidică în care izbucnește. Explodează cu forța pe care a avut-o mereu, dar pe care nu a folosit-o.

Forța e aia care macină și spulberă în momentul în care omul nu-și mai suferă rolul și obosește în încăpățânarea lui de a se transforma el însuși în fundație pentru a nu i se prăbuși paravanul creat. Credeai că aparența durează o veșnicie? Ei bine, nu. La final… nu iluzia câștigă. Ego-ul se dezintegrează și rămâne Sinele real, fără măști și, cel mai probabil, mutilat de la atât de multe straturi de falsitate.

Cum îți dai seama că te sufocă rolul de actor în propria viață?

În momentul în care ușa se închide în urma ta și te vezi singur pentru 5 minute, cât să fumezi o țigară, atunci simți și recele sfârșitului de toamnă care nu are totuși puterea să congeleze emoții, iar cele 5 minute se prelungesc. Gândurile aleargă singure, având voință proprie, vrei să le alungi, dar nu se lasă duse. În plexul solar se instalează bucata de plumb… prea grea, prea cenușie, prea bacoviană. Un ciob de conștiință se chinuie să te întrebe: „Ce naiba faci, omule?”. Nu-i răspunzi. Nu trebuie să o înfrunți pentru că nu îți poți minți chiar conștiința ta. Dar, dacă nu o bagi în seamă, poate renunță și tace. Și, în plus, te salvează o voce:

– La ce te gândești?

– Eu? La nimic.

Masca. Rolul. Zâmbetul. Validarea. Paravanul. Convingerea. Mai trebuie adăugat ceva? Da. Schimbă repede subiectul!

– Tu vezi ce frig s-a făcut?

…

Acum înțelegi de ce zâmbesc la fiecare zâmbet? Pentru că eu sunt regizor, nu actor. E mai greu… dar îmi aparține viața. Pentru că eu cunosc diferența dintre aparență și esență și știu că a doua e de mii de ori mai puternică. Pentru că eu știu și pot să privesc dincolo de kitsch, dincolo de pseudo-momente… în ochii unui om. Din fericire, pentru fondul sufletesc uman, ochii nu au învățat să mintă și nu vor juca vreodată în nicio mascaradă.