Lecțiile anului 2020 – de data asta fără corigențe!

Anul acesta cu siguranță nu a fost unul căruia să-i închinăm laude sau unul pe care să îl trecem pe lista anilor „buni”. Indiferent de realizările fiecăruia dintre noi, fundalul sumbru și zâmbetele în continuare acoperite de măști își spun cuvântul. Voluntar sau nu, sentimentul că ni s-a „furat” normalitatea ne domină gândurile și de aici și dorința de „Pleacă mai repede. Vreau înapoi ce mi-ai luat!”. Cunoaștem cu toții senzația, nu vom insista pe ea. Totuși, fiecare an, bun sau rău, ne oferă lecții de viață din care putem alege să învățăm ceva sau, la fel de bine, le putem lăsa să treacă pe lângă noi și să se risipească.

Personal, la sfârșit de an, obișnuiesc, înainte de a-mi face planul pentru următoarea perioadă, să trag linie, să îmi contabilizez realizările, obiectivele atinse, visurile împlinite. Totodată însă, nu uit să-mi „fac bilanțul” lecțiilor învățate. Se spune că omul învață permanent atât timp cât este deschis la învățare, iar fiecare an din calendar vine cu propriile lecții, pe care le predă într-o manieră personală. Trebuie să recunosc că 2020 a avut o metodă de predare nu tocmai plăcută, mai degrabă horror, dar nu pot nega faptul că, deși printr-o modalitate urâtă, ne-a oferit tuturor cursuri complete de viață.

Și, sub o formă sau alta de învățare, 2020 m-a lăsat să aflu că:

Viața poartă valoarea pe care i-o dăm fiecare dintre noi! Noi suntem cei care avem puterea de a o face importantă sau, din contră, lipsită de semnificație. Noi suntem cei care o construim sau cei care o distrugem. Alegerile noastre sunt cele care ne clădesc frumusețea sau grotescul vieții pe care o trăim.

Încă suntem umani, asta în pofida tehnologiei avansate care parcă robotizează tot și toate. Încă avem în noi un suflet, încă suntem purtători de emoții, încă ni se adună lacrimi în ochi și încă putem zâmbi sau râde cu gura până la urechi. Încă putem, iar umanitatea noastră e cea care ne face speciali și care ne ajută să ne strângem de mâini într-un tot unitar, deși până atunci am fi zis că niciodată nu se va întâmpla o… „unire”.

Cel mai adesea, oamenii reacționează la dramă și tragedie. Nu mi-o explic, dar e cât se poate de reală treaba. Trecem repede cu vederea un moment fericit, ni se șterge din memorie la fel de repede un eveniment pozitiv, iar dramele rămân pe tronul lor… pe astea nu le uităm, le păstrăm vii cât mai mult posibil. Și tot ele, adevăratele drame, sunt cele care ne pun în mișcare, ne smulg reacții, ne împing spre verbul „a trăi”.

Oamenii își prețuiesc propriile rutine, propriul „normal” mai mult decât lucruri despre care am spune că sunt „cu adevărat importante”.

Oamenii își iubesc libertatea și se transformă atunci când le este amenințată această libertate. Aș putea spune că acest lucru ni-l demonstrează și istoria din plin, dar de data aceasta este vorba despre un alt soi de libertate și despre o cu totul altă formă de „Dă-mi-o înapoi”. Amenințarea libertății ne activează un grad de agresivitate pe care, în mod normal, nici nu am ști că îl avem.

Nu suntem niciodată dispuși să renunțăm la ceea ce e al nostru, la ceea ce avem. Da, e adevărat că prețuim ceva după ce pierdem, dar e la fel de adevărat că noi nu vrem și nu vom vrea vreodată să pierdem. Indiferent dacă prețuim sau nu bibeloul vechi de pe televizor, chiar dacă ne „împiedicăm” adesea de el și aparent nu îi acordăm vreo valoare, ne aparține, îl vrem permanent și intact. E valabil pentru orice altceva.

Culmea, știm să facem compromisuri bune și să dăm dovadă de cel mai înalt nivel de asertivitate. Astea doar în condițiile în care ni se activează butonul de umanitate, în care ne oprim din a urma un tipar, în care ne amintim cine suntem dincolo de „funcțiile” zilnice.

Putem, la fel ca în exemplele lui Paler, încă mult timp după ce am afirmat că nu mai putem. Iar capabilitatea noastră întrece cu mult imaginația scriitorilor de ieri și de azi.

De fapt, nu suntem slabi, nu suntem vulnerabili, nu suntem fragili. De fapt, suntem cele mai puternice ființe existente. Pentru că noi ducem nu doar cruci fizice, ci și emoționale. Pentru că suntem capabili, ca oameni, să ne doară, să ne pese, să ne bucure și în dreptul altora, nu doar în ceea ce ne privește personal.

Încă știm să ne adaptăm fără să lăsăm schimbarea să ne afecteze fondul sufletesc. Încă știm să funcționăm pe trepte diferite de viteză. Încă știm să aplicăm un inexistent manual de utilizare a vieții. Încă știm să ne ridicăm și să mergem înainte fără să ne lăsăm dărâmați de circumstanțe.

Cât de bun a fost anul 2020 în calitate de profesor? Cred că e suficient să specific faptul că nu are corigenți, că a reușit să-și aducă la curs toți oamenii, că a captat cu certitudine atenția tuturor. Și da, metoda lui a fost cea urâtă, dar spre deosebire de anii care au trecut, acesta a „avut grijă” să se asigure că vom învăța ceva de la el.

6 gânduri despre „Lecțiile anului 2020 – de data asta fără corigențe!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.