Vrăjitori din timpuri trecute

Dacă în Evul Mediu vrăjitoria era văzută ca o plagă ce condamna oamenii, deteriora relaţia acestora cu divinitatea şi atrăgea asupra tuturor furia cerurilor, ulterior s-ar crede că oamenii au evoluat şi că teama de forţele oculte ar fi scăzut în intensitate. Este însă de remarcat faptul că şi în Evul Mediu Târziu, şi în Perioada Renaşterii sau a Iluminismului vrăjitoria părea să fie la ea acasă, iar magia era ceea ce îi atrăgea pe mulţi curioşi, savanţi, cercetători sau pur şi simplu doritori în a cunoaşte senzaţia puterilor supranaturale. Motivele celor care se îndreptau către ocultism şi astrologie erau multe, iar unii chiar au reuşit să rămână în memorie, ajungând vrăjitori celebri ai timpurilor trecute, iar poveştile lor sunt spuse şi azi păstrându-şi acelaşi fermecător mister.

Vrăjitori din Evul Mediu

Şi dacă dificultăţile cu care s-au confruntat oamenii în perioada Evului Mediu au reprezentat o „scuză” pentru isteria generată cu privire la vrăjitorie, vremurile ulterioare au avut la bază o goană după celebra piatră filozofală care putea oferi nu doar bogăţii inimaginabile, ci şi elixirul tinereţii veşnice. Mai avem o dorinţă a oamenilor pentru a străpunge tainele lumii şi de a avea acces la necunoscut, o permanentă sete de a trage cortina şi de a vedea ce se ascunde dincolo de înţelegere, iar rezultatul duce inevitabil către magie.

Iată, aşadar, câţiva vrăjitori ai timpurilor trecute, ale căror vieţi, poveşti şi legende ne ridică şi astăzi semne de întrebare. Simple născociri sau adevăruri menite să rămână îmbrăcate în mister şi să se dezvăluie doar celor iniţiaţi?

Contele de Saint-Germain

Despre Contele de Saint-Germain s-au zis multe de-a lungul vremii. Speculaţiile asupra lui ne spun ba că a fost vampir, ba că ar fi ajuns în posesia pietrei filozofale, ba că ar trăi şi azi descoperind secretul nemuririi, ba că ar fi stăpânit arta divinaţiei, ba că şi-ar avea originile în România, că ar fi făcut parte din masonerie, că ar fi fost un alchimist capabil să schimbe plumbul în aur şi multe altele. Cert este faptul că toate aceste zvonuri (sau adevăruri) i se trag dintr-un comportament cel puţin bizar – personajul nostru mânca întotdeauna singur, i-a prezis reginei Franţei viitorul tragic ca şi cum s-ar fi uitat la o producţie cinematografică, a stârnit controverse prin „conservarea” tinereţii sale la o vârstă destul de înaintată, au fost oameni care au susţinut că l-au văzut în diverse locuri chiar după ce se presupune că ar fi murit, iar alţii că au discutat cu el şi ulterior a dispărut, numele său real rămâne un mister, iar desele călătorii în lumi exotice stau sub semnul întrebării. Numeroasele sale talente (printre care cea de ambidextru fără diferenţe de scriere) i-au intrigat de-a lungul timpului pe cei cu care a intrat în contact, iar Contele de Saint-Germain a lăsat posterităţii doar informaţiile pe care el a dorit să le furnizeze, păstrându-şi o permanentă aură de mister de care nu s-a putut trece nici până în zilele noastre.

Merlin

Pe Merlin îl cunoaştem din legendele arthuriene, dar şi din numeroase poveşti, cărţi, filme unde vrăjitorul din Evul Mediu are de fiecare dată un rol-cheie.  Merlin este cel care l-a ajutat pe Arthur să devină rege, dar şi cel care a stat în spatele lui ajutându-l ulterior să îşi şi păstreze tronul. Se spune că puterile magice ale lui Merlin erau unele foarte mari, iar originea lui a rămas doar la nivel de supoziţii. A existat acest vrăjitor cu adevărat sau este doar rezultatul ficţiunii vremurilor? Mai multe scrieri istorice ne fac să ne gândim de două ori înainte de a-l cataloga drept rodul imaginaţiei. Gruffudd ap Arthur, cronicar normand al secolului XII, îl menţionează pe Merlin în cea mai cunoscută lucrare a sa – Historia Regum Britanniae – subliniind faptul că acesta stăpânea arta divinaţiei din copilărie. Se mai crede că ruinele megalitice Stonehenge au legătură cu Merlin şi că acesta, folosindu-şi magia, a ridicat ansamblul de pietre circulare. Despre viaţa lui Merlin au circulat multe variante de poveşti, iar una dintre ele ne vorbeşte despre slăbiciunea pe care vrăjitorul o avea pentru Morgana, sora regelui Arthur, care practica magia la rândul ei şi care a beneficiat de sfaturi de la Merlin, devenind foarte puternică. Morgana îl va respinge însă pe Merlin imediat cum va considera că ştie suficient.

Papa Silvestru al II-lea

În secolele X-XI, Silvestru al II-lea a fost papă al Romei timp de patru ani. Pe numele său laic, Gerbert d’Aurillac, acesta a avut o activitate religioasă destul de controversată, pe seama sa circulând numeroase poveşti ce au dat naştere unor legende ce dăinuie şi azi. Se spune că Papa Silvestru al II-lea ar fi deţinut puteri magice şi că ar fi studiat mult timp magia ceea ce i-a permis să ajungă papă. Pasiunea sa pentru ştiinţele exacte şi inteligenţa ascuţită i-au condus paşii în sudul Spaniei pentru o vreme îndelungată, iar în aceste locuri se presupune că s-a iniţiat şi în tainele magiei. Setea sa de cunoaştere şi multiplele cercetări (inclusiv în domeniul astronomiei) i-au atras şi acuzaţii diverse, printre care cea de „vrăjitor”, iar în Evul Mediu, ştim că vrăjitorii nu erau priviţi tocmai bine. Relaţiile sale cu ocultismul nu s-ar fi oprit aici, ci suveranul pontif ar fi încheiat un pact cu însuşi Diavolul care i-ar fi luat sufletul în momentul în care acesta ar fi încălcat înţelegerea. Papa Silvestru al II-lea nu ar fi avut dreptul să oficieze nicio liturghie în Oraşul Sfânt, iar când inevitabilul s-a întâmplat, oricâte amânări ar fi avut loc până atunci, papa şi-a dat sufletul la scurt timp, având şi o ultimă dorinţă ciudată: corpul său să fie mutilat şi împrăştiat în toate punctele cardinale ale Romei.

Practica magiei este o îndeletnicire străveche, iar tentaţia ei e una destul de mare. Se spune că ar fi început încă din Epoca Paleoliticului şi se pare că a evoluat în concordanţă cu aspiraţiile oamenilor. Dacă pe atunci vrăjitorii erau meniţi să fie în general vraci, iar descântecele, ritualurile şi ierburile să aducă ajutor, pe măsură ce au evoluat, aceştia au început să practice magia pentru a-şi atinge anumite scopuri… în mare parte personale. Credinţa în mai multe forme de magie o întâlnim des pe parcursul istoriei şi, în unele cazuri, din câte ne furnizează paginile scrise, se pare că aceasta şi-a făcut efectul. Chiar şi în zilele noastre, omul modern al secolului XXI încă mai crede în anumite superstiţii şi încă mai are senzaţia de „ceva” în faţa misticului chiar dacă Biserica ne avertizează că „trebuie să ne ferim a merge la vrăjitori ca şi cum am pune mâna pe foc.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.