Oameni printre noi – mincinosul și credulul

Oamenii mint. Asta o știm deja. Mint pentru propriile interese, pentru imagine, pentru „celebritate”, adesea pentru a-și acoperi jegul de sub preș. Oamenii se mint inclusiv pe ei înșiși afirmând cu mâna pe inimă că o fac pentru a-i „proteja” pe cei dragi. Ei bine, aceeași oameni știu la fel de bine că minciuna nu e scut de protecție pentru nimeni, dar de dragul posteriorului personal, pentru ca acesta să nu fie vătămat în vreun fel, mint în continuare. Acestor oameni nimeni nu le-a zis vreodată că o minciună zisă necesită încă douăzeci pentru susținere. Și așa se trezesc într-o plasă groasă de falsitate pe care sunt nevoiți să o întrețină zilnic cu eforturi considerabile, cu lacrimi și suspine, cu jurăminte și practici neortodoxe. Să fim serioși… cui i-ar conveni să facă un pas în față și să zică puțin modificat, ca la „Popa Prostul”: ”Da, da, eu sunt mincinosul cu tot neamul nostru!”? Asta ar însemna să ai „coloană vertebrală” și, pentru mulți, această coloană e doar de design. Las-o strâmbă că e încă un motiv de victimizare și crește gradul de credibilitate al „durerilor” și, bineînțeles, al minciunilor asezonate cu lacrimi.

Nu sună bine, așa-i? Mai ales când realizăm că oamenii iubiți, cei cărora le-am fost cu totul, cei pentru care am oferit timp, atenție, ajutor, bani, muncă și lista e deschisă… parcă suferă de mitomanie. Ce e mitomania? DEX-ul ne spune că e o „boală mintală caracterizată prin nevoia patologică a unor persoane de a altera adevărul, de a fabula, de a inventa povești care le avantajează”. În primă fază dăm repede vina pe boală. Omul e bolnav, nu? Altfel nu ar minți mereu și pe oricine, altfel nu și-ar putea lua în brațe prieteni și rude, iar în spate… pe afară-i vopsit gardul și-năuntru-i leopardul. Clar e boală. E un simptom recunoscut de mai bine de un secol de psihiatri. Nu ar putea altfel un om la care ții să te mintă atât de mult.

Și totuși, această mitomanie e perfect conștientă și are scopuri bine stabilite (a atrage atenția, a obține beneficii, a evita contexte jenante pentru propria persoană, a atribui responsabilități pentru propriile greșeli altor persoane apropiate etc.). Mai mult, mincinosul patologic există, dar minciunile lui constante sunt încadrate doar la tulburări de impuls deoarece mincinosul nu pierde simțul realității, din contră o știe prea bine și, decât să își construiască ceva prin muncă cinstită… preferă să ia sau să i se ofere prin victimizare. Altfel spus, se învață cu minciuna ca măgarul cu samarul și, dacă tot îi funcționează… dă-i cu ea în continuare.

Care e tratamentul? Farmacoterapie nu există, adică pauză pastile. Psihoterapia cognitiv-comportamentală ar funcționa completată de demascarea constantă a falsității pentru a întrerupe convingerea că minciuna e utilă.

La polul opus avem credulul sau amărâtul care crede tot ce aude și care nu aplică teoria lui Toma Necredinciosul – aia cu „nu cred până nu văd”. Credulul e atât de speriat de adevăr încât va refuza chiar să îl afle preferând să persiste în minciunile care i s-au spus. Va fugi de adevăr și de certitudini, va nega asumarea, se va ascunde în spatele degetului și va închide ochii dacă e cazul.

Ce este credulitatea? Tot DEX-ul ne spune că este „tendința de a crede orice cu ușurință, fără a cerceta mai de aproape”. Unii o spun frumos, asociind-o cu inocența, alții sunt puțin mai realiști și o numesc naivitate. Acest tip de acceptare a ceea ce ți se spune, fără discernământ și fără cercetare, este o atitudine nefirească, încărcată de teama de adevăr, pe alocuri și de lenea de a te pune în mișcare pentru a afla dacă ceva fals sau cert. Mai simplu spus, credulul se aruncă singur în plasa minciunii și se lasă înșelat.

Însă, indiferent de motiv, și credulul, la fel ca mincinosul din incipit, e perfect conștient de acțiunile sale. Fie că e groaza de adevăr, fie că e atașamentul față de mincinos, fie că vorbim despre evitarea unor contradicții sau ocolirea asumării ulterioare, nici credulul nu va îndrăzni să facă pasul în față și să-și recunoască vreodată credulitatea.

Alessandro Manzoni, un teoretician din secolul XIX, a pledat pentru reconstrucția adevărului istoric și arăta cu degetul spre creduli considerându-i sursă a multor nedreptăți: „Nedreptatea nu se bazează numai pe puterile ei, ci şi pe credulitatea şi frica altora.” Și cu siguranță așa e. Dacă unii oameni nu ar crede totul purtând ochelari de cal, dacă unii oameni s-ar „obosi” să-și înfrunte fricile și să-și depășească lașitățile… istoria s-ar scrie altfel și lumea s-ar schimba.

Ghinionul e că nici credulitatea nu are tratament. Poate doar dă dureri de cap care trec cu ibuprofen, dar soluția e cumva mai complicată ca la mitoman deoarece implică găsirea propriului curaj și decizia de a cunoaște lumea în esență, nu doar în aparență.