Trec anii și tu nu mai vii – Maria Dumitrașcu

La sfârșit de sezon m-am bucurat de romanul Mariei Dumitrașcu, „Trec anii și tu nu mai vii” – o combinație de emoții, tumult, thriller mental, trăiri simțite și resimțite la superlativ, un adevărat Montagne Russe din care nu știi dacă mai cobori la fel de relaxat cum ai urcat. Am extras foarte multe citate din această carte, dar dacă ar fi să mă rezum la unul singur, care să conțină esența poveștii relatate, atunci aș alege fraza: „Te-aș căuta, dar știu că între noi stă infinitul.”

Complexitatea minții ființei umane depășește adesea și cei mai străluciți psihologi/ psihiatri/ terapeuți. Pe de altă parte, realitatea fiecăruia dintre noi se compune din trăirile noastre subiective – ceea ce înseamnă că realitatea mea e diferită de realitatea ta sau de a altcuiva. În acest context… ce e de fapt real și ce e plăsmuire? Unde e granița dintre vis și aievea? Și, ce e mai important, cine are autoritatea de a răspunde? Dacă cinci oameni spun despre un măr că e roșu, iar unul singur afirmă că același măr e verde… cine are dreptate? E nebun omul care îl vede verde sau este perceput greșit de către majoritatea care îl cataloghează drept roșu?

Pun această problemă deoarece, în cartea „Trec anii și tu nu mai vii” facem cunoștință cu universul haotic al psihozei. Îi avem pe Nora și pe Radu, doi tineri frumoși, care experimentează o relație de iubire supusă eșecului. Până aici sună a romance drama, numai că acest roman e departe de a putea fi caracterizat total prin termenul de romantic. Dincolo de normalitate (sau, mai bine zis, de ceea ce percepem noi a fi normal) în cei doi protagoniști fierb nonsensuri și contradicții, iar creierele lor au capacitatea de a evada și de a-și crea propriile lumi în care se simt în siguranță, în deplină libertate.

„… amestec întunericul cu lumina și viața îmi pare mai ușoară.”

Până la urmă ce este psihoza? Conform doctorilor este o boală care plasează individul suferind în afara realității, acesta prezentând caracteristici precum: halucinații, nervozitate, delir, neglijarea aspectului exterior, singurătate accentuată, tendințe de suicid, gânduri ilogice. Și totuși… cine decide dacă realitatea e a psihiatrului sau a psihoticului?

Cartea Mariei Dumitrașcu ridică multe semne de întrebare, te provoacă să privești viața dintr-o perspectivă nouă, să-ți cauți răspunsuri la dileme pe care ai prefera să le ocolești. Apropo, ce ai face dacă în ora următoare ai afla că toată viața ta e un fake? Că toate persoanele din jurul tău nu există, că tot ce ai trăit vreodată a fost, pas cu pas, construit de creierul tău? Și nu e niciun fantasy aici, așa că nu te poți bucura de vreo magie. Pur și simplu nu există nimic din ceea ce ai crezut vreodată real. Oameni, locuri, amintiri, experiențe, sentimente… totul doar închipuiri. Oare te-ai mai recunoaște? Ai mai avea putere să mergi înainte și să te lupți cu mintea ta și totodată să-ți potolești himerele din suflet?

„… umorul vieții are totuși farmecul lui, dureros și implacabil.”

Eleonora (Nora) este o tânără caracterizată prin zbucium sufletesc, cu angoase, temeri, experiențe nu tocmai plăcute, dar și trăiri de care se poate simți mândră. Este o artistă și își folosește „partea urâtă a vieții” pentru a crea. – „Anxietatea și depresia mă ajută mult în actul creației, oricât de ciudat ar părea.” Nu, nu e fata care debordează de fericire, dar nici sinucigașa de pe bloc. Își cunoaște problemele și și-a găsit o modalitate (mai mult sau mai puțin utilă) de a le controla. Viața ei anostă, cu zile ce parcă-s xeroxate, se schimbă atunci când îl cunoaște pe Radu – profesor de analiză matematică, un tânăr încântător, care nu se dă bătut în fața scutului ei de apărare și care reușește să o cucerească.

„Tu ești prea frumoasă, eu prea prost… Ne potrivim. Măcar avem vicii comune.”

Și se formează un paradis al iubirii, cu sentimente duse la maximum, cu trăiri intense ce se împletesc cu premoniții inexplicabile.

„Oare eram fericită? Atunci de ce fericirea mă strângea în piept?”

Chiar din postura de cititor simți că ceva nu e la locul lui… totul se petrece prea brusc, gândurile parcă devorează sufletul, lucrurile se petrec haotic… ceva nu e bine. Inclusiv ruptura dintre cei doi îndrăgostiți pare nefirească, dar nu te aștepți la dușul cu gheață din punctul culminant al romanului. Se ridică o cortină ce vrea să devoaleze adevărul, dar rămâi cu senzația că mai e încă una… trebuie să mai fie una. Însă nu. Maria Dumitrașcu îi lansează cititorului provocarea de a-și căuta propriul răspuns.

„Ceea ce voiam să scriu este că doar evenimentele care te zguduie din temelii te schimbă cu adevărat…”

„Trec anii și tu nu mai vii” este o poveste în care urâtul se combină cu frânturi de frumos, în care sufletul uman este supus la modul figurat unei operații chirurgicale, în care relația dintre creier și inimă este prezentată dintr-o altă perspectivă decât cea cu care ne-am obișnuit deja. Dacă despre frecventul război dintre rațiune și simțire am tot auzit, de data aceasta vedem creierul cum preferă să ducă o cruce a bolii, doar pentru a proteja inima de dureri pe care știe că nu le-ar putea îndura.

Iar la final, prins între real și ireal, îți muți privirea de la un personaj la altul întrebându-te care e totuși adevărul… pe cine crezi până la urmă? … și de unde știi că ai ales obiectiv și nu e doar o altă plăsmuire?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.