Suflete pereche – Cecilia Ahern

Există cărţi despre care sunt sigură că îmi vor plăcea dinainte de a le deschide, iar această carte este cu siguranţă una dintre ele. Cecilia Ahern nu reprezintă un nume nou pentru mine deoarece, înainte de „Suflete pereche” am avut plăcerea de a mai citi alte două cărţi ale autoarei („Prietenul nevăzut” şi „Cadoul” ), aşadar eram familiarizată cu stilul viu de a povesti al acesteia şi am avut siguranţa că şi acest roman mă va captiva la fel de mult ca şi celelalte.

Cartea mi s-a părut superbă din momentul încare am văzut-o deoarece, coperta cu un design original şi romantic  m-a dus imediat cu gândul la o poveste cu un conţinut antrenant, emoţionant, captivant, magic. Titlul este de asemenea sugestiv pentru cuprinsul cărţii şi atractiv pentru cei care vor să se delecteze cu o poveste deopotrivă romantică şi realistă.

Mitul sufletului pereche  a fost abordat în multe opere literare clasice şi contemporane. Unii cred cu tărie în existenţa unei persoane capabile să completeze o alta până în cel mai mic detaliu, în timp ce alţii resping cu fermitate ideea unui suflet geamăn pe care fiecare om îl caută neîncetat.

Personal, nu pot spune că toţi oamenii au norocul de a-şi întâlni sufletul pereche, dar cartea Ceciliei Ahern mă face să afirm că odată ce două astfel de suflete s-au întâlnit, nici măcar un univers întreg nu le mai poate despărţi.

Rosie şi Alex au acel tip de prietenie solidă care durează din copilărie şi care pare de nezdruncinat în pofida distanţei şi a obstacolelor pe care viaţa se încăpăţânează să le presare la tot pasul.

Copii fiind, legătura dintre ei se formează inocent şi se bazează pe jocuri infantile, tachinări, timp petrecut împreună şi dialoguri amuzante.

În adolescenţă îi regăsim tot prieteni de nedespărţit şi deşi dialogurile lor devin mai complexe, iar activităţile distractive se schimbă, relaţia lor este în continuare foarte strânsă. Rosie şi Alex par să se completeze perfect unul pe celălalt. Nu au nevoie de lumea exterioară atât timp cât sunt amândoi, iar înţelegerea reciprocă dintre ei crează o uşoară senzaţie de invidie celor care nu au avut niciodată pe cineva atât de apropiat.

Destinul pare însă că are chef să se distreze şi o veste neaşteptată cade ca un trăsnet peste cei doi prieteni. Obţinând un serviciu mai bun, tatăl lui Alex se mută cu familia în Boston în timp ce Rosie rămâne în Irlanda. Distanţa este una colosală, Rosie se simte jalnic în absenţa lui Alex, dar cei doi continuă să îşi vorbească aproape zilnic şi să îşi facă planuri de viitor. Băiatul îşi doreşte să studieze medicina, iar Rosie plănuieşte să meargă la facultate în Boston pentru a fi aproape de prietenul ei  şi pentru a se specializa în management hotelier.

„Mă trezesc dimineaţa şi simt că îmi lipseşte ceva, că ceva nu e în regulă şi îmi trebuie ceva timp să îmi dau seama ce e… apoi îmi amintesc. Cel mai bun prieten al meu a plecat.”

„Tu şi Alex aveţi toată viaţa în faţă ca să recuperaţi timpul pierdut. În definitiv sufletele pereche rămân întotdeauna împreună.”

Ultimul an de liceu se încheie, Alex e acceptat la Harvard, iar Rosie e super-încântată că va merge la Boston College.

„ În curând eu voi conduce un hotel, iar tu vei fi doctorul hotelului care va salva vieţile turiştilor pe care îi voi otrăvi la restaurant aşa cum ne propuneam noi mereu.”

Lucrurile par să se fi aranjat de la sine dar… destinul are în continuare chef de joacă. Din cauza unor încurcături cu biletele de avion, Alex ratează balul absolvenţilor de la fostul său liceu, iar Rosie e nevoită să îşi caute rapid un alt partener. Din acest punct, mi-a fost imposibil să nu îmi spun „Ce mizerabilă e viaţa uneori!!!”.

„Cineva acolo sus chiar nu vrea să fii în avion. O fi vreun semn?”

Tot ce părea a fi luminos s-a întunecat brusc, iar distanţa dintre cei doi se transformă peste noapte într-o prăpastie adâncă, imposibil de trecut.

„Orice ar fi, Rosie, voi înţelege şi voi fi alături de tine ca să te ajut. Spune-mi ce se întâmplă. Simt că-mi pierd minţile aici. Dacă nu-mi scrii mă urc în avion şi vin în Irlanda ca să te văd cu ochii mei.”

Alcoolul în exces o determină pe Rosie să nu mai gândească limpede la cei 18 ani de-abia împliniţi. Fata rămâne însărcinată, renunţă la facultate şi îşi dedică timpul şi cea mai frumoasă parte a vieţii creşterii unui copil care o sperie şi pe care nu are idee cum îl va întreţine. În acest timp, Alex urmează o facultate şi îşi îndeplineşte visul de a deveni medic.

Vieţile lor devin diferite şi inevitabil se produce o răceală în relaţia lor. Cu toate acestea, ei nu încetează să păstreze legătura şi să se ţină la curent cu întâmplările zilnice.

„ În consecinţă, este o mare prăpastie între mine şi Alex acum, deoarece simt că trăim în lumi diferite, nu ştiu despre ce să mai vorbesc cu el. Iar altădată eram în stare să vorbim toată noaptea.”

„ E ciudat, deoarece, atunci când eşti copil crezi că poţi fi orice, că poţi merge oriunde. Nu există limite. Prevezi neprevăzutul, crezi în minuni.

Apoi te faci mare şi inocenţa aceea se spulberă.”

Fiecare îşi clădeşte propria viaţă, fiecare merge mai departe alături de alte persoane, dar undeva, printre tone de scrisori şi mii de mailuri sau mesaje… rămân totuşi cuvinte nerostite , sentimente înăbuşite şi regrete ascunse. Atât Rosie cât şi Alex ştiu şi simt că unul fără celălalt sunt incompleţi, că ar fi putut fi altfel, mai mult, mai puţin dureros dacă… Dar, în timp ce se aşteaptă unul pe celălalt, în timp ce distanţa doare şi dictează reguli, niciunul nu se opreşte şi permit timpului să treacă, resemnându-se în faţa unui destin care a ales în locul lor.

„Ruby: … Şi nu-l mai aştepta.

Rosie: Pe cine să nu-l mai aştept?

Ruby: Pe Alex.

Rosie: Nu ştiu despre ce vorbeşti. Nu-l aştept pe Alex!

Ruby: Ba da, draga mea prietenă. Trebuie să fie un tip pe cinste pentru că nimeni nu se poate măsura cu el. Şi ştiu că asta faci de fiecare dată când cunoşti pe cineva: compari.”

În ceea ce o priveşte pe Katie, fata lui Rosie, destinul pare mai îngăduitor, iar fata dispune de mai mult curaj în a vorbi. Sentimentul că istoria se repetă este inevitabil, dar Katie nu este asemeni mamei ei şi sub nicio formă nu renunţă la singura persoană alături de care a simţit „tăcerea” magică.

Anii trec, regretele se acumulează atât pentru Rosie cât şi pentru Alex , iar toate acele fraze care cândva s-au topit înainte de a fi rostite par să năvălească brusc, zdruncinând puternic ceea ce avea aspect stabil. Dezamăgirile, gustul amar, sentimentul unei vieţi irosite, aşteptarea zadarnică… toate conduc inevitabil la luarea unei decizii în care destinul va trebui să se recunoască învins, iar uneltirile vieţii se vor stinge .

Finalul poveştii aduce cu sine triumf, senzaţia inconfundabilă de „în sfarşit e aşa cum trebuie să fie”, linişte, armonie, iubire. 

Cecilia Ahern are un talent special în a face cititorul să treacă printr-o mulţime de stări, să empatizeze cu personajele, să râdă cu ele şi să plângă în acelaşi timp.

„Suflete pereche” ne arată cum dincolo de rutina zilnică, de datoriile pe care le avem, de continua luptă pentru supravieţuire suntem noi oamenii şi visurile noastre care adesea sfârşesc sfărâmate în mod brutal deoarece, de mult prea multe ori, dorinţele noastre nu coincid cu planurile vieţii. Se pare că cererea şi oferta se află într-o continuă dispută şi atunci nu ne rămâne decât să adunăm de pe jos cioburile şi să încercăm să construim cu ele ceea ce de fapt ne dorim. Viaţa lui Rosie Dunne este un exemplu concludent în această privinţă. Nu a renunţat niciun moment să meargă mai departe deşi pământul de sub picioarele ei s-a zdruncinat tot timpul ameninţător.

Şirul nesfârşit de mailuri, mesaje şi scrisori care alcătuiesc acest bestseller face cititorul să treacă de la speranţă la deznădejde şi invers într-un ritm rapid. Nu apuci să zambeşti că te întristezi imediat şi nu reuşeşti să te întristezi prea tare pentru că autoarea strecoară abil un paragraf care te face să zâmbeşti din nou.

Aş spune că toate obstacolele din viaţa celor doi protagonişti au reprezentat un fel de test pe care relaţia lor l-a trecut cu brio dar nu vreau totuşi să cred că există vreo divinitate atât de sadică încât să supună oamenii unor astfel de probe dureroase.

Cred că Dumnezeu a creeat fiinţa umană dintr-un anume aliaj special care asigură o rezistenţă sporită în faţa loviturilor vieţii şi a dezamăgirilor multiple… măcar atât să avem şi noi în această luptă permanentă. De la un punct am privit romanul Ceciliei Ahern ca pe o carte de dezvoltare personală care te ajută să depăşeşti momentele critice, care te învaţă să trăieşti deşi ai tendinţa să renunţi, care te determină să speri, care îţi arată că după o furtună ce părea să nu se mai termine poate răsări pe cer un soare strălucitor. Este exact ca o picătură dintr-o poţiune magică ce are puterea de a transforma imposibilul în posibil.  „Avem cu toţii nevoie să visăm. Avem nevoie să sperăm că este posibil să realizăm mai mult decât avem acum.”

2 gânduri despre „Suflete pereche – Cecilia Ahern

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.