Acum nu mai am Timp, dar mă am pe mine!

Hei, Timp! Mă întreb uneori încotro alergi cu atâta disperare… Ce se află oare la capătul călătoriei tale de te grăbeşti aşa de tare să ajungi la destinaţie pierzând însă tot ce e frumos pe drum? Iar eu am ţinut mereu pasul cu tine… din păcate. Te-am luat cândva de mână şi m-ai purtat în goana ta nebună, ratând şi eu drumul cu oameni, momente, bucurii şi amintiri. Am zburat împreună cu tine şi am uitat cum e să râzi la vederea soarelui. Am închis ochii şi am lăsat vântul să mă împingă către nu-ştiu-unde. Ai fi putut să-mi spui măcar încotro mă porţi, Timpule! Nu mi-ai spus, iar eu am considerat că-ţi sunt datoare cu această călătorie, că trebuie să te însoţesc, că trebuie să-ţi fiu, că trebuie şi atât. Şi am ajuns în prezent (al câtelea oare?) fără amintiri, cu visuri destrămate, cu speranţe roase, cu sufletul zdrobit şi da, Timp, mai puternică decât un întreg univers. Probabil că eşti mândru, dar eu sunt doar vid în interior şi nu am de gând să-ţi mai prind mâna atunci când mi-o întinzi şi zici un „Hai!”.

atunci cand iubestiDe data asta rămân! De data asta te invit eu să rămâi cu mine. De data asta stau pe loc să beau o cană cu cafea şi scorţişoară şi vreau să am Timp să simt aroma. De data asta vreau să-mi fie Timp să strâng momente, imagini pe retină, oameni în suflet şi frumos în viaţă. Pentru că de data asta nu mai e la fel, deşi istoria ştim amândoi că se repetă iar şi iar. Şi totuşi nu în acelaşi mod. Există de fiecare dată un ceva altfel, iar de acel altfel mă agăţ eu acum. Da, eu rămân. Tu probabil vei trece pe lângă mine îndreptându-te către undeva, către locul unde voi ajunge şi eu cândva, dar într-un alt Timp.

De azi nu mai am Timp aşa că de azi respir, văd, aud, simt, îmi pasă, trăiesc.

De azi am lăsat Timpul să se ducă înainte, iar eu m-am apucat să-mi făuresc viaţa de la capăt, fără cronometru, fără a fugi către o destinaţie nedezvăluită vreodată, dar la care ştiu că voi ajunge şi fără să alerg, şi fără să pierd, şi fără să mă doară, şi fără regrete în buzunar. Voi ajunge oricum, aşa că vreau să merg încet, vreau să văd pe unde trec, vreau să le vorbesc oamenilor, să percep fiecare anotimp în parte, să construiesc, să ofer, să mă joc, să îmi pese.

De azi îmi zâmbesc mie şi lumii întregi pentru că Timpul ce-mi era povară şi călău s-a dus şi ştiu că va ajunge mult înaintea mea, dar mai ştiu că nu se va atinge de nimic, iar atunci când voi face şi eu ultimul pas totul va fi la fel, aşadar nu voi pierde nimic.

De azi nu mai pierd Timp, de azi îl valorific pe cel pe care îl am la dispoziţie şi prezent, fără să mai privesc la cel ce a trecut şi nu-l mai pot reînvia, fără să alerg după cel care, în goana lui, mă risipeşte.

Acum nu mai am Timp şi totuşi simt că am veşnicia în piatra inelului de pe deget şi că mă pot bucura de prezent, de mine, de viaţă. Acum nu mai am Timp, dar mă am pe mine. Şi e ciudat că se întâmplă asta atunci când Timpul se duce…

4 gânduri despre „Acum nu mai am Timp, dar mă am pe mine!

  1. … eee, parcă oleacă de timp mai e, zic și eu… 😉
    Unii spun că această compresie, absolut deranjantă, a Timpului, ar fi cauzată de apropierea de sistemul solar a unei găuri negre și, prin consecință (vezi Einstein – relativitatea generalizată) a modificării timpului obiectiv, care intră în contradicție cu timpul subiectiv (biologic) al ființelor umane. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.