Orele îndepărtate – Kate Morton

Cu o documentare amplă, aşa cum cititorul îşi poate da seama pe parcursul lecturii, dar şi după cum reiese din nota autoarei, de la sfârşitul cărţii, unde dezvăluie sursele sale de cercetare, romanul „Orele îndepărtate” nu este sub nicio formă o carte pe care să o uiţi. Cumva îţi rămâne în minte drept o poveste cu un mare impact, maiestuos relatată.

Sunt destine care se împletesc în maniere greu de imaginat, poveşti răscolitoare, poveri prea greu de dus, vieţi stigmatizate, trecutul care îşi urlă adevărurile, deşi tot timpul s-a încercat reducerea lui la tăcere. Castelul Milderhurst pare să ţină, în zidurile lui, secrete care ameninţă să se elibereze aducând la viaţă ruina.

Oameni, alegeri, compromisuri, dureri, tăceri, suflete zdrobite, resemnare, moarte, adevăr, iubire, obligaţie – vieţi – toate acestea se amestecă şi formează destine, destine care urmăresc personajele, care par a fi prestabilite. Vedem păcate care îşi scot din noroi ghearele sinistre pentru a-şi lua plata, vedem cum preţul, mai devreme sau mai târziu, se plăteşte… iar sângele va cere întotdeauna tot sânge. În acest roman e atât de mult frumos şi, în acelaşi timp, atât de mult noroi! Nu este vorba despre nicio estetică a urâtului aici, ci doar despre o construcţie remarcabilă a poveştii, pe care nu o poţi înţelege decât citind.

received_2147364282006006O scrisoare ascunsă şi uitată este reexpediată mult prea târziu dar, cu toate acestea, are forţa de a declanşa amintiri şi de a dezgropa taine întunecate, bucăţi dintr-un trecut care doare şi azi, la fel de tare ca ieri. Scrisoarea o primeşte Meredith, iar şocul îi este surprins de fiica ei, Edith, aflată în obişnuita vizită la părinţii ei. Editor de profesie, cu viaţa personală aflată în piuneze după recenta despărţire de iubitul ei, Edith începe să investigheze trecutul mamei sale, fiind convinsă că aceasta îi ascunde ceva.

Paşii o duc către castelul Milderhurst, unde mama ei locuise în timpul evacuării din Al Doilea Război Mondial şi unde acum locuiesc cele trei surori Blythe: Percy, Saffy şi Juniper. Toate trei sunt foarte în vârstă, atmosfera din castel ne duce cu gândul la vechile clădiri gotice ale Marii Britanii, numai că Milderhurst nu este bântuit de fantome, ci de secrete care au apăsat de-a lungul deceniilor pe umerii celor trei surori. Cum „Adevărata poveste a Omului Noroaielor”, scrisă de Raymond Blythe, tatăl celor trei surori, este cartea adorată de Edith, femeia o foloseşte drept pretext pentru a afla mai multe atât despre trecutul învăluit în ceaţă al mamei sale, cât şi despre romanul care ridică mari semne de întrebare cu privire la sursa lui de inspiraţie.

„Lăsată pe mâna unui bun povestitor, istoria poate deveni într-adevăr o forţă redutabilă.”

Autoarea nu se grăbeşte, oferindu-i cititorului detalii, relatându-i cu lux de amănunte fiecare întâmplare, până când poţi simţi că ai ajuns să cunoşti fiecare personaj în profunzimea lui. Există însă unul pe care tinzi să îl judeci şi doar finalul îi dezvăluie sacrificiul enorm pe care l-a făcut şi greutatea poverii purtată în toţi anii ce-au trecut. Iar acest personaj este Percy Blythe, cea mai severă, cea mai fixistă, cea mai nesuferită dintre surori, care pare să controleze totul şi care creează un soi de teamă în jurul ei. Ei bine, finalul ne arată că Percy a dus, de fapt, greul, secretul cel cumplit, durerea cea mai mare. În ea s-au adunat vocile tuturor străbunilor şi orele îndepărtate care îşi cereau dreptul de a răzbate la suprafaţă şi care au fost înăbuşite de forţa cu care şi-a iubit surorile.

„Cei din familia mea dăinuiesc în pietrele castelului Milderhurst şi e de datoria mea să-i veghez.”

Povestit atât la persoana I, din perspectiva lui Edith, care se lansează într-o adevărată cercetare în prezentul lui 1993, cât şi la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient şi omniprezent, care ne relatează întâmplări cheie din trecut, romanul ţine cititorul în suspans, creează acea doză de mister care te ţine ancorat în pagini, în poveştile de la Milderhurst, în destinele care şi-au dus un blestem nevăzut şi nemeritat.

Iubitorii de carte vor îndrăgi acest roman, unde scriitura este tratată dintr-o perspectivă nouă, unde talentul capătă valenţe tragice, unde se poate simţi până şi mirosul de manuscrise vechi. Cei pasionaţi de thriller vor avea la rândul lor parte de crime şi mister, iar cititorii care preferă istoria se vor delecta cu vremurile tulburi din perioada războiului. Nu lipseşte nici doza de romance, deşi iubirile, la Milderhurst, par să nu-şi aibă locul.

„Toate casele au inimi, inimi care au iubit, inimi care au crescut de mulţumire, inimi care s-au zdrobit. Inima din castelul Milderhurst era mai mare decât oricare alta şi bătea cu mai multă putere.”

„Orele îndepărtate” de Kate Morton este una dintre cărţile care ţi se gravează în memorie involuntar. Acţiunea, personajele, locurile sunt creionate într-o manieră covârşitoare, încât îţi generează senzaţia că te afli acolo, la un ceai cu surorile Blythe, încercând să descifrezi trecutul alături de Edith. Le vezi parcă vieţile derulându-se prin faţa ochilor şi îţi lipseşte totuşi acel adevăr, acel element cheie fără de care nu poţi desluşi secretele.  Iar autoarea oferă. Şi cred că o face cu zâmbetul pe buze, ştiind că doar finalul va aduce lumina în întunericul plin de praful vremii de la Milderhurst. Ai ocazia să te plimbi prin castel, atât în prezent, cât şi în trecut, să citeşti cărţi, articole din presă, fotografii, ilustraţii, să afli informaţii felurite, „bârfe”, presupuneri, frânturi, istorisiri… şi totuşi, povestea reală, adevărul întreg, realitatea zac dureros doar într-un suflet, care alege până în ultimul moment familia şi te face să îţi dai seama de adevărata conotaţie a cuvântului „loialitate”. Şi da, este acel gen de roman pe care îl citeşti pagină cu pagină pentru a putea înţelege finalul – o provocare literară care îţi oferă satisfacţia unei lecturi nu doar interesante, ci şi memorabile.

Finalul, deşi se încheie într-o notă pozitivă şi este aducător de speranţă, mi-a adus aminte de vorbele bătrânei din finalul nuvelei lui Slavici, „Moara cu noroc” – „… aşa le-a fost data.”

„- Cum poţi să scapi de destin, Merry? (…)

– Cu trenul, cred.”

Kate Morton reuşeşte prin „Orele îndepărtate” să ne introducă în profunzimea unor vieţi aparent banale, dar care scot la suprafaţă taine majore. Este abordată inclusiv latura psihologică şi, ca cititor, e imposibil să nu empatizezi cu fiecare personaj – descoperi că îl poţi înţelege pe fiecare, că orice acţiune are motive puternice şi atunci, poate pentru câteva momente, te opreşti din a judeca oamenii, indiferent de faptele lor.

Şi, peste tot şi toate, o plimbare la Milderhurst – şi atunci când strălucea în toată splendoarea lui, şi în vremuri recente, când e o sursă de secrete – merită toată consideraţia. Pentru că pe câmpiile Kentului, anotimpurile au întotdeauna culoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.